Să fie rațiunea de vină sau lipsa ei?

 De ce să alergi în două direcții, când tot ce cauți tu este chiar în fața ta? Pentru că poți? Oare această alergare nu va duce la pierzanie? Suntem niște parșivi înconjurați de vise, niște hiene flămânde care sfâșie tot ce este pur și corect. Mă sperie firea omenească și natura instinctivă pe care o posedă.  Vrem să părem independenți și spunem că destinul ni-l facem noi, că noi ne croim drumul în viață. Dar când se intamplă ceva rău toți cerem raspunsuri de la Divinitatea în care credem. De parcă acea formă de  energie nu ar avea altă treabă, decât sa ne supravegheze și să ne contorizeze nouă fiecare acțiune pe care o facem. Tot timpul când se întâmplă ceva bine, noi suntem responsabili pentru acel fapt,  dar când se întâmplă ceva rău, ei… atunci   neapărat este  altcineva de vină. Vrem prea mult și oferim prea puțin în schimb.

                                                                  Sau nu.....?